Cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am citit-o în ultima vreme

Este din  “Cei care pleacă și cei care rămân”, al treilea volum al Tetralogiei Napolitane, de Elena Ferrante. Nu mă așteptam să găsesc combinația asta de gingășie și violență într-o declarație de dragoste din cartea asta, dar este unul dintre cele mai intense și, în același timp, mai înduioșătoare fragmente despre dragoste pe care le-am întâlnit de ceva vreme încoace.

[*spoiler alert* Dacă citiți Tetralogia Napolitană și încă nu ați trecut de pagina 200 din volumul 3, poate e bine să vă opriți aici, dacă vreți să vă bucurați de scenă la momentul ei.]

“Îi spusese că se gândea la Lila zi și noapte, dar nu cu dorința obișnuită. Felul în care o dorea nu semăna cu cel pe care îl cunoștea el. De fapt, n-o dorea. Adică n-o dorea cum, în general, dorea el femeile, să le simtă sub el, să le întoarcă pe toate părțile, să le deschidă, să le termine, să se urce cu picioarele pe ele și să le zdrobească. N-o dorea ca s-o posede și să o uite. O dorea pentru delicatețea minții ei plină de idei. O dorea în imaginație. Și o dorea fără să o distrugă, ca s-o facă să dăinuiască. O dorea nu ca s-o fută, cuvântul acela folosit în cazul Lilei îl deranja. O dorea ca s-o sărute și să o mângâie. O dorea ca să fie mângâiat, ajutat, ghidat, comandat. O dorea  ca să vadă cum se schimbă cu trecerea timpului, cum îmbătrânea. O dorea ca să discute cu ea și ca să-l ajute să gândească.”

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *