All posts by Cititor sub acoperire

Cum mi-am dublat numărul de cărți citite săptămânal

Acesta ar putea fi cel mai scurt articol al blogului: am renunțat la scrollat pe Facebook și Instagram fără folos. Nu, nu am avut o săptămână fără social media, că nu aveam cum, doar am eliminat timpul pe care îl petreceam degeaba pe Facebook în trei momente ale zilei.

Să vă explic: dimineața, imediat după ce opream alarma telefonului, deschideam aproape mecanic Facebook și Instagram și scrollam un pic, 5, poate 10 minute, înainte să mă dau jos din pat. Îmi plăcea să fiu la curent cu știrile de când deschideam ochii.

Apoi, la micul dejun, mai stăteam cam 10 minute tot pe Facebook sau Instagram, uneori pe câte una articol, cât mâncam. În total, 20 de minute dispăreau în fiecare dimineață din puținele mele ore libere fără să lase ceva în urmă (sigur, aflam știrile zilei înainte să ies din casă, știri pe care oricum le-aș fi citit la birou).

Pe drum spre birou, aveam alte 40 – 50 de minute aproape goale, pe care le petreceam uneori jumătate citind, jumăte ascultând muzica în timp ce, ați ghicit, mai scrollam un pic pe Facebook. Parcă vă văd dând ochii peste cap, nu-i mai dați, pun pariu că și voi faceți la fel, măcar din când în când, judecând după ce văd în jurul meu în autobuz sau metrou. Acum nu mai scot telefonul din geantă – în loc de scroll, îmi deschid cartea și schimb muzica pe ceva mai soft (apropo, voi aveți un playlist de citit?)

Ajunsă la birou, deschid Facebook și îl țin deschis toată ziua, că așa cere jobul, așa că oricum aflu cam tot ce se întâmplă important prin lume și nu-mi scapă știri esențiale. Așa am aflat că pe cele de dimineață le citeam total degeaba.

Pe drum spre casă, în loc de muzică și Instagram, am muzică și citit. Alte 40 – 50 de minute.

Seara, înainte să adorm, alte câteva zeci de pagini, până mi se închid ochii și cartea în acelașii timp, la revedere scrolluri pe Facebook sau Instagram.

Simplu, simplu de tot: dimineața, pe drum spre și de la birou și seara sunt pentru cărți, nu pentru altceva. Trei momente de zi. Și nu, nu am ratat nimic important pe Facebook/Instagram în tot timpul ăsta offline, ce trebuia să ajungă la mine a ajuns pe Facebook Messenger (pe care nu l-am oprit nicio secundă), pe Whatsapp, SMS, telefon șamd.

Așa am citit aproape 500 de pagini săptămâna asta, cam 2 cărți de lungime medie, iar asta după ce am tras de o carte de 400 de pagini mai bine de o lună și abia-abia citeam o carte pe săptămână, dacă era ușoară și/sau subțirică. Fără eforturi și fără restricții drastice de tipul “fără social media 7 zile”, “o oră de citit obligatoriu înainte de culcare” și cine știe ce mai există.

Voi ce mai așteptați?

Persepolis, o carte care nu te lasă să te oprești din citit

Știu că aveți o listă gigantică de cărți de citit, poate chiar una care tot crește de la o zi la alta. Sigur ați ghicit, și eu la fel. Dacă pe undeva pe acolo aveți și Persepolis, urcați-o în mai sus în ordinea de citit. Dacă nu, puneți-o direct în “următoarele trei”. Atât de tare mi-a plăcut! Nu știu de ce am amânat-o atât, deși era în plan de prea multă vreme. Poate c-a fost o amestecătură de “pom lăudat” (tot auzeam de cartea asta, numa’ de bine), cu ceva lene (e voluminoasă și greu de cărat după mine pe autobuz/metrou), cu ceva scepticism referitor la comic books (n-am fost niciodată o pasionată).

În plus, primele câteva zeci de pagini n-au fost chiar promițătoare, cred că am adormit vreo 5 seri la rând fără să reușesc să ajung la pagina 50.  Așa că mi-am luat inima-n dinți într-o zi, pur întâmplător era una de concediu și, cum ar titra ziarele de scandal dac-ar scrie despre cărți – “Incredibil! A apărut cartea care nu te lasă să o lași jos”. M-am așezat în fotoliul meu de citit un ceainic plin, am început din nou de la prima pagină și nu m-am mai ridicat până n-am terminat-o.

Continue reading Persepolis, o carte care nu te lasă să te oprești din citit

Cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am citit-o în ultima vreme

Este din  “Cei care pleacă și cei care rămân”, al treilea volum al Tetralogiei Napolitane, de Elena Ferrante. Nu mă așteptam să găsesc combinația asta de gingășie și violență într-o declarație de dragoste din cartea asta, dar este unul dintre cele mai intense și, în același timp, mai înduioșătoare fragmente despre dragoste pe care le-am întâlnit de ceva vreme încoace.

[*spoiler alert* Dacă citiți Tetralogia Napolitană și încă nu ați trecut de pagina 200 din volumul 3, poate e bine să vă opriți aici, dacă vreți să vă bucurați de scenă la momentul ei.]

Continue reading Cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am citit-o în ultima vreme

Arhitectura unui sfârșit în 100 de pagini

M-au fascinat mereu sfârșiturile, de orice fel ar fi ele, parcă nu le cuprind niciodată cu totul și nu reușesc să deslușesc complet tristețea pe care o lasă în urmă, uneori de o intensitate aproape incredibilă. Așa că “Sentimentul unui sfârșit” era de ceva vreme pe lista mea de citit, dar parcă o amânam mereu, mi se părea că trebuie să am o anumite stare și să fiu cumva la ceva distanță de un sfârșit în viața mea ca să o pot înțelege și savura așa cum trebuie. Vacanța de Crăciun cu zilele ei leneșe și liniștite a fost perfectă pentru că am citit cartea lui Barnes într-o stare de echilibru care m-a ajutat s-o savurez pe îndelete.

Cartea e ca un sfârșit disecat în bucățele mici și multe, gata să fie analizate la microscop: începe blând și ușor, te păcălește cu sentimentul că totul e simplu și încet-încet, pe măsură ce povestea accelerează ritmul, se intensifică și într-un final se termină brusc, aproape violent, lăsându-te suspendat. Deși în vacanța de iarnă citesc carte după carte, de data asta am avut nevoie de o pauză. Am băut un ceai și n-am mai citit nimic o zi, am lăsat finalul cărții să se „consume” , la fel cum am simțit mereu că trebuie să se consume tristețea unui final neașteptat și în viața de zi cu zi.

Stilul lui Barnes, subtil și în același timp aproape uimitor de sincer, te duce din pagină în pagină fără să simți nevoia unei pauze, dar parcă nu te pregătește suficient pentru final, care îți pare previzibil, pentru ca apoi să te lovească în ultimele rânduri.

O carte frumoasă și elegantă, cu atenție la stil și cu doze bine potrivite de căldură, calm, ironie, umor și melancolie care dezvăluie un pic din misterele finalurilor, dar nu destul de mult cât să le strice farmecul.

 

Două cărți proaste, dar bune pentru vacanță

Știți voi zilele alea leneșe din vacanța de iarnă, între Crăciun și Anul Nou, când totul pare amorțit și este momentul perfect de stat în casă și citit carte după carte?  Ei bine, eu cam asta fac în fiecare iarnă. Îmi pusesem deoparte un teanc bunicel de cărți pentru vacanță printre care și “Oamenii fericiți citesc și beau cafea” – am cumpărat-o sperând la o poveste frumoasă, că doar titlul era promițător. Ei bine, a fost o poveste draguță, că nu pot să-i zic frumoasă (e prea mult), ușoară și plină de clișee, dar bună pentru o zi de vacanță în care ai chef de o baie leneșă pentru creier, sau brainwashing, cum zic americanii.

Este o poveste de dragoste, destul de previzibilă, dar scrisă într-un ritm suficient de rapid să te țină în priză, se citește în vreo câteva ore și are câteva momente-supriză, care te ajută să nu o lași din mână până nu e gata (că dacă o lași, e posibil să nu o mai iei la loc).

Dacă aș fi văzut continuarea ei pe raftul librăriei fără să știu nimic despre ea, nici nu-mi trecea prin cap să o cumpăr, după titlul de carte motivațională care nu face doi bani  – “Viața e ușoară, nu-ți face griji”. Dar pentru că încă nu citisem prima parte, și-s curioasă de continuări, am luat-o și pe asta. Dincolo de faptul că titlul pare a fi tras la sorți pentru cartea asta, că n-am văzut mare legătură cu povestea, cartea nu-i mai bună ca prima, dar parcă e mai aglomerată cu întâmplări și nu simți la fel de tare că ai citit o poveste de 10 pagini lungită în 200. Altfel, sfârșitul îmi era clar din primul capitol, dar v-am zis, era vacanță, îmi era lene, n-aveam chef de cărți complicate, așa că am terminat-o și pe asta.

Citiți-le și voi dacă aveți chef de o zi în care să-i dați creierului o pauză sau dacă aveți poftă de o evadare din gândurile voastre. Altfel n-are de ce să vă pară rău dacă nu le citiți.

Un film pentru îndrăgostiții de cărți

Îmi aduc aminte perfect prima mea întâlnire cu o carte, deși au trecut de atunci mai bine de 25 de ani: era subțire și misterioasă, îmi cădea adesea pe pernă când dădeam cu picioare în bibliotecă. Îmi imaginam sute de scenarii cu ochii la coperta ei verde și la măgărușul care se zgâia la mine cu ochii mari și cu un rânjet cât toată coperta. Abia după ce a început mama să îmi citească și am aflat povestea  măgărușului, pe care nu mai știu cum îl cheamă, am început să îmi doresc să pot citi. Mai aveam zeci de cărticele pentru copii în bibliotecă care așteptau să mă prind eu cum stă treaba cu alfabetul.  Atunci, pe la 5 ani, am început să ma culc cu cărțile și nici până în ziua de azi nu mă pun în pat fără să am o carte aproape, chiar dacă în unele seri îmi este clar că voi adormi înainte să o deschid.

Continue reading Un film pentru îndrăgostiții de cărți

“After You” sau despre tentația cărților “continuare” și dacă să-i rezistați

Bun, am citit “Me After You” dintr-o curiozitate iremediabilă și aș fi putut să mă opresc acolo, din dragoste pentru timpul meu de citit. Dar știți cum e, fără năbădăi parcă nu-i cum trebuie.

Așa că am citit și continuarea, pe care, recunosc, am digerat-o ceva mai greu. După ce am trecut de începutul exagerat și mi-am înfrânat impulsul de a citi ultimul capitol și a scăpa de restul sutelor de pagini (privind în retrospectivă, nu era rău să fac așa), povestea a devenit parcă tot mai previzibilă și mai siropoasă. Ei, și dacă romantismul exagerat îl pot trece cu vederea, previzibilitatea mă chinuie cu fiecare pagină. Dar nah, nici prima parte a cărții nu a fost tocmai am o surpriză, am continuat așteptând și în partea a doua părțile emoționante, lecțiile morale, părțile un pic mai profunde din poveste. Și să știți că n-au venit.
Acum, ca să nu ziceți că sunt un critic nemilos, să vă spun și cele câteva părți bune ale cărții: e foarte bună de curățat creierii și de relaxat și, dacă regizorii aleg actorii potriviți (ceea ce sper sincer să se întâmple), ar putea fi un film mai bun decât cartea (caz rar), deci ceva bun tot ar putea rămâne în urmă.
Ca să vă răspund la întrebarea din titlu, dacă puteți, rezistați. Dacă aveți o curiozitate mai puțin activă ca a mea, rezistați. Dacă aveți o carte mai bună de citit, citiți-o.

Așteptați filmul “After You” – s-ar putea să fie mai bun ca povestea scrisă și chiar dacă nu-i, nu pierdeți nimic dacă lăsați cartea în teancul de “abandonate”.

Harry Potter and the Cursed Child – magia a rămas, Hogwarts Expressul a încetinit

Am citit noua carte Harry Potter, Harry Potter and The Cursed Child cu sufletul la gură, am așteptat cu nerăbdare noaptea în care se lansa și mi-am cumpărat-o imediat. Am vrut să-mi placă la fel ca primele șapte cărți. La început m-a speriat că mergea prea repede, am citit cu pauze dese, ca să prelungesc mai mult plăcerea lecturii. Magia era încă acolo, povestea se potrivea mânușă cu cea din ultima carte, are exact genul de răsturnări de situație specifice acțiunii din primele cărți, detaliile se potriveau ca piesele unui puzzle. Povestea a fost așa cum speram, magia parcă era la locul ei. Continue reading Harry Potter and the Cursed Child – magia a rămas, Hogwarts Expressul a încetinit

“Me before you”/ “Înainte să te cunosc” – merită citită cartea?

Cu toată nebunia asta cu “Me before you” în toate feedurile de Facebook, n-avem cum să scap de tentație, mai ales că am o curiozitate soră cu nemărginitul. Prima dilemă: are rost să citesc cartea (mă așteptam să fie un chestiune siropoasă și previzibilă) sau mă uit direct la film?
Ca în 90% din cazuri, a câștigat cartea – am zis s-o încep și dacă mă plictisește teribil, renunț. Ei bine, da, a fost un sirop, dar nu dintre cele grețos de dulci și nu m-a făcut să o abandonez necitită. Să vă explic de ce. Fără mari pretenții literare și fără metafore sau simboluri ascunse, simplă și aproape la mintea cocoșului, cartea este însă foarte emoționată și te lasă totuși cu o întrebare de care nu mai poți să scapi. “Dacă aș fi în locului lui Will (personajul principal), aș accepta o viață de compromis?” N-am răspunsul, încă mă bântuie dilema. Mi-a plăcut inocența bine zugrăvită a Louisei (celălalt personaj principal), sinceritatea construirii unui personaj imperfect, cu defecte și scăpări, dar și felul în care cititorul este “pregătit” pentru sfârșit puțin câte puțin în fiecare capitol. Eu n-am avut cum să scap de spoilere pe Facebook, știam finalul dinainte să încep cartea, dar nu-mi pare rău că am citit-o, simt că mi s-a deschis o fereastră în profunzimile unei dileme morale la care nu prea mă gândisem.
Filmul? Sincer, m-a dezamăgit un pic. Știu că în mai puțin de două ore nu este timp să construiești toate personajele la fel de bine ca în carte și nici să redai toate scenele importante, dar mi se pare că scenariștii au eliminat câteva scene care dădeau un pic de substanță poveștii. Parcă au ales varianta mai superficială, mai comercială, mai facilă. Tot m-a emoționat, dar m-am bucurat că am citit cartea înainte. Ceea ce v-as recomanda și vouă, dacă nu vă cad prea greu la stomac cărțile romantice.
Acum m-am apucat de continuare, “After You” vă spun după ce o termin dacă merită. Sper să fie și asta de un sentimentalism digerabil. 🙂

Concurs: O carte de “savurat” pe îndelete – Julian Barnes , “Cu ochii larg deschiși”

Update: vă mulțumesc că m-ați făcut să-mi doresc să am mai multe cărți de dat, foarte mișto comentarii!

Însă cea mai norocoasă a fost Cristina (al treilea comentariu) cu povestea ei despre albumele Meridian, balet rusesc și muzee bucureștene. Pe ea a ales-o random.org. Cristina, revin cu un mail 🙂

castigator concurs

Că tot mă pregătesc de câteva zile liniștite și numai bune de citit în tihnă (ceea ce vă doresc și vouă), dau mai departe o carte –bijuterie: Julian Barnes, “Cu ochii larg deschiși”, o serie de eseuri despre artă, scrise cu rafinament și sensibilitate.
“Capodoperele nu trebuie explicate prin cuvinte”, scrie pe ultima copertă a cărții, așa că nici nu voi încerca să vă povestesc vreun fragment din ea. Dacă vă place stilul lui Barnes (mie da) și dacă vreți să vă petreceți câteva zile cu genul acela de cărți pe care vă doriți să nu le terminați (preferatele mele), dacă aveți poftă de pagini pe care să le savurați rând cu rând, atunci lăsați un comentariu în subsolul articolului și cartea poate fi a voastră. Continue reading Concurs: O carte de “savurat” pe îndelete – Julian Barnes , “Cu ochii larg deschiși”