Paradoxul bibliotecilor mari sau cum mi s-a dus naibii cel mai mare vis legat de cărți

Am visat mereu să am o bibliotecă gigantică, cu multe, multe cărți, așa cum probabil ați visat și voi. Așa cum visează orice șoarece de bibliotecă veritabil. Și uite că visul ăsta mi s-a cam împlinit, un pic altfel decât îmi imaginam, dar nah, s-a întâmplat. Am la dispoziție în orice moment din zi milioane de cărți. Ba mai mult, le am cum mine peste tot, pot să deschid orice carte am chef în mai puțin de 1 minut. Și culmea e că n-o fac. Că deși am o grămadă de cărți pe care abia aștept să le citesc la îndemână, timpul meu de citit e fix la fel de puțin (oricât ar fi mi s-ar părea puțin, știu, dar pe bune că e sub limita acceptabilă 😛 ). Așa că degeaba am mereu ce să citesc că n-am când. Așa s-a dus naibii visul meu cu biblioteca uriașă. Mi l-am împlinit cu 8,99 dolari pe lună, cât costă un abonament la Scribd, un fel de Netflix pentru cărți, cum îi zice toată lumea. Continue reading Paradoxul bibliotecilor mari sau cum mi s-a dus naibii cel mai mare vis legat de cărți

O dezamăgire în haine regale

Să stabilim de la bun început: nu cred că ești vreodată prea în vârstă pentru o poveste bună de copii, dar cred că un basm bine ales poate ține locul unei ședințe de psihoterapie și că, într-o formă sau alta, toți regăsim poveștile care ne-au marcat copilăria în cărțile pe care le citim mai târziu. Din toate aceste motive și din multe altele ce țin de nostalgii și speranțe, mai citesc din când în când câte-o carte de povești. Ei bine, “Poveștile unei regine”, cartea Reginei Elisabeta a României (sau Carmen Sylva, după pseudonimul literar), îmi făcea cu ochiul de multă vreme. Mă așteptam la niște povești fermecătoare, iscusit scrise, numai bune de visat cu ochii deșchiși într-o zi de duminică, că doar era o carte de povești, nu?

Doar că, deși m-am străduit din răsputeri să-mi placă, deși nu m-am lăsat nici după prima poveste, nici după a doua, deși am încercat să-mi găsesc refugiu în morala de final, să caut semnificații ascunse sau să-mi imaginez în detaliu fiecare scenă, tot am fost dezamăgită. Parcă nu construiește universuri destul de puternice cât să te tragă înăuntru, nu te prinde și nu te face să te îndrăgostești de personaje. Morala finală iese la iveală ușor din primele rânduri și face multe dintre povești greu de dus până la capăt.

“Robia Peleșului” este singura poveste care m-a captivat, mai degrabă prin metafore și stil decât prin poveste. Este cea mai lungă din carte, însă este atât de frumos scrisă încât pare pictată, cuvânt cu cuvânt. Este așa cum îmi imaginam că va fi toată cartea.  Este povestea care a “salvat” cartea și o ține departe de lista mea de “cărți care mi-au pierdut timpul”.

Cum și de ce m-a “tras pe dreapta” cartea polițistului Marian Godină

Da, recunosc, Marian Godină m-a oprit vreo oră din ritmul meu obișnuit de duminică și m-a convins să îi citesc cartea. M-am apucat de ea din curiozitate amestecată cu senzația că oricum n-am prea mult de pierdut, e o carte de citit într-o oră.

Aș fi putut trăi liniștită și fără ea? Desigur, dar nici nu-mi pare rău că am citit-o pentru că:

  • Am râs o grămadă, uneori chiar în hohote. Nu-s situații de care n-ați mai auzit, dar multe dintre povești sunt ca bancurile bune: te fac să râzi ori de câte ori le auzi
  • Îți dă o doză de speranță naivă că oamenii obișnuiți, așa ca mine și ca tine, pot răsturna niște sisteme – mamut. Cu ceva noroc și o încăpățânare aprigă
  • Îți aduce aminte că uneori bunul simț te poate salva de o amendă. Ca și de multe alte lucruri rele pe lumea asta, așa că e bine să-l folosim mai des
  • Te lasă cu senzația că „binele învinge”. Dă-i snooze gândului ăla că “nu-i așa”, speranța e mereu mai bună la gust ca pesimismul

Și nu în ultimul rând, dacă în sfârșit mai apar prin topurile vânzărilor și alte cărți decât cele cu pornografie dezghizată (da, din alea cu 50 de umbre), merită să le dăm și lor o șansă.

Dacă aveți o oră liberă și i-o dați lui Godină, măcar bine dispuși tot ieșiți din toată afacerea, merită investiția minimă de timp, eu așa zic.

“Rămășițele zilei” – o carte ca o seară regală la palat

Imaginați-vă că petreceți o seară într-un vechi palat britanic, savurați o ceașcă de ceai în cel mai fin porțelan în timp ce gustați cu o linguriță din argint, perfect lustruită, dintr-o tartă de mere delicioasă. Majordomul stă discret la câțiva pași în spate, cât să știți că este acolo în caz de nevoie, dar să nu care cumva să vă deranjeze. Continue reading “Rămășițele zilei” – o carte ca o seară regală la palat

De ce citesc și cărți “comerciale” și nu-mi pare rău

„Alchimistul” – citită prin liceu, parcă mi-a și plăcut la vremea respectivă. “11 minute”, “Veronica se pregătește să moară” – citite, nu m-au dat pe spate, dar nici nu mi-a părut rău că le-am citit. “Cincizeci de umbre ale domnului Grey” – citit cam jumate de primul volum, răsfoit jumate, m-a plictisit teribil. Dar nici de cartea asta nu mi-a părut rău că m-am apucat. De ce citesc și cărți comerciale și nu regret? Continue reading De ce citesc și cărți “comerciale” și nu-mi pare rău

Cel mai simplu plan de citit pentru 2016, în loc de rezoluții și liste lungi de lectură

Spre finalul lui 2015 eram tot mai dezamăgită că se termină anul și nu reușesc să-mi îndeplinesc obiectivul de citit – era clar de la început că n-am cum să bifez toate cărțile de pe listă, dar eu am crezut până în ultima clipă că recuperez eu cumva în vacanță de iarnă. Întâi am luat la citit toate cărțile subțiri necitite din casă, cam la vreo 200 – 300 de pagini fiecare. Continue reading Cel mai simplu plan de citit pentru 2016, în loc de rezoluții și liste lungi de lectură

O carte ca un stand-up comedy. Prelungit.

Weekendul ăsta vine după o săptămână turbată, așa că l-am început vineri seara cu o poftă nebună de râs și cu lansarea cărții Simonei Tache și a lui Mihai Radu, „Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor”, de la Editura Trei. S-a citit și s-a râs la lansare, simultan. La coada de autografe, se mai auzea când și când cineva care izbucnea în hohote de râs, cu ochii în carte. Fix ce-mi doream pentru weekend. Continue reading O carte ca un stand-up comedy. Prelungit.

Cum i-aș ajuta pe copii să iubească cititul dacă aș fi Ministrul Educației de mâine

Acum câteva săptămâni, am văzut pe metrou un puști de vreo 8 – 9 ani citind absorbit dintr-o carte prea mare pentru mânuțele lui, abia, abia o ținea, dar nu-și lua ochii deloc de la ea. Lângă el, bunica lui, citea și ea la fel de absorbită. “Uite un puști al naibii de norocos!”, m-am gandit. Are cine să-l învețe să iubească cititul. Tot așa de norocoasă am fost și eu. Tot așa de norocoși ar putea fi toții copii noștri care merg la școală și intră în contact cu un profesor de română. Așa ar trebui să fie. Pentru că, sigur, e extrem de important să știi ce e ăla gen liric, roman realist, buildungsroman sau nuvela fantastică, dar e și mai important ca după ce ai citit un buildungsroman să vrei să te apuci și de al doilea, și de al treilea și tot așa. Dacă prima astfel de lectură nu ți-a plăcut deloc și ai citit-o doar pentru că trebuie, că te ceartă părinții sau profesorii, că iei notă mică și că te faci râs în fața clasei, ce șanse credeți că are copilul ăla să se apuce de bunăvoie și nesilit de nimeni de alt roman? Ați ghicit, aproape zero. Și uite așa ratează șansă să citească un roman care i-ar fi plăcut la nebunie, și al doilea, și al treilea. Uite așa ratează șansă să se îndrăgostească de citit, să înțeleagă importanța culturii într-o societate și să aibă peste niște zeci de ani o casă fără bibliotecă (nici fizică, nici virtuală). De la o primă lectură ratată. Nu-i păcat?
Dacă de mâine as ajunge Ministrul Educației, primele 2 măsuri pe care le-aș lua ar fi așa:

Continue reading Cum i-aș ajuta pe copii să iubească cititul dacă aș fi Ministrul Educației de mâine

Una dintre puținele situații în care filmul bate cartea

“Dragostea are 11 dimensiuni. Viața mea cu Stephen Hawking” ar fi putut fi o carte foarte bună. Avea toate ingredientele: o poveste neobișnuită, un personaj principal fascinant și faimos pe deasupra, un titlu bun. Doar că povestea aia extraordinară s-a pierdut undeva, pe drumul până la finalul celor aproape 500 de pagini, înecată în auto-compătimire.

Continue reading Una dintre puținele situații în care filmul bate cartea

Cartea care m-a dezamăgit cel mai mult anul ăsta

Ei, iată că oricât de multe recenzii citesc înainte să mă apuc de o carte și oricâte liste de lectură îmi fac, doar, doar nu mă abat de pe drumul literar cel bun, se mai întâmplă și din astea. Mă atrage câte o carte pe moment și mă apuc de ea imediat. Odată începută, slabe șanse să o las neterminată pentru că, din motive pe care nici eu nu le înțeleg încă, nu sunt împăcată cu ideea de a abandona o carte.

Așa mi s-a întâmplat cu “Arta Simplității”.

Continue reading Cartea care m-a dezamăgit cel mai mult anul ăsta