Tag Archives: carti bune

Persepolis, o carte care nu te lasă să te oprești din citit

Știu că aveți o listă gigantică de cărți de citit, poate chiar una care tot crește de la o zi la alta. Sigur ați ghicit, și eu la fel. Dacă pe undeva pe acolo aveți și Persepolis, urcați-o în mai sus în ordinea de citit. Dacă nu, puneți-o direct în “următoarele trei”. Atât de tare mi-a plăcut! Nu știu de ce am amânat-o atât, deși era în plan de prea multă vreme. Poate c-a fost o amestecătură de “pom lăudat” (tot auzeam de cartea asta, numa’ de bine), cu ceva lene (e voluminoasă și greu de cărat după mine pe autobuz/metrou), cu ceva scepticism referitor la comic books (n-am fost niciodată o pasionată).

În plus, primele câteva zeci de pagini n-au fost chiar promițătoare, cred că am adormit vreo 5 seri la rând fără să reușesc să ajung la pagina 50.  Așa că mi-am luat inima-n dinți într-o zi, pur întâmplător era una de concediu și, cum ar titra ziarele de scandal dac-ar scrie despre cărți – “Incredibil! A apărut cartea care nu te lasă să o lași jos”. M-am așezat în fotoliul meu de citit un ceainic plin, am început din nou de la prima pagină și nu m-am mai ridicat până n-am terminat-o.

Continue reading Persepolis, o carte care nu te lasă să te oprești din citit

Cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am citit-o în ultima vreme

Este din  “Cei care pleacă și cei care rămân”, al treilea volum al Tetralogiei Napolitane, de Elena Ferrante. Nu mă așteptam să găsesc combinația asta de gingășie și violență într-o declarație de dragoste din cartea asta, dar este unul dintre cele mai intense și, în același timp, mai înduioșătoare fragmente despre dragoste pe care le-am întâlnit de ceva vreme încoace.

[*spoiler alert* Dacă citiți Tetralogia Napolitană și încă nu ați trecut de pagina 200 din volumul 3, poate e bine să vă opriți aici, dacă vreți să vă bucurați de scenă la momentul ei.]

Continue reading Cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am citit-o în ultima vreme

Arhitectura unui sfârșit în 100 de pagini

M-au fascinat mereu sfârșiturile, de orice fel ar fi ele, parcă nu le cuprind niciodată cu totul și nu reușesc să deslușesc complet tristețea pe care o lasă în urmă, uneori de o intensitate aproape incredibilă. Așa că “Sentimentul unui sfârșit” era de ceva vreme pe lista mea de citit, dar parcă o amânam mereu, mi se părea că trebuie să am o anumite stare și să fiu cumva la ceva distanță de un sfârșit în viața mea ca să o pot înțelege și savura așa cum trebuie. Vacanța de Crăciun cu zilele ei leneșe și liniștite a fost perfectă pentru că am citit cartea lui Barnes într-o stare de echilibru care m-a ajutat s-o savurez pe îndelete.

Cartea e ca un sfârșit disecat în bucățele mici și multe, gata să fie analizate la microscop: începe blând și ușor, te păcălește cu sentimentul că totul e simplu și încet-încet, pe măsură ce povestea accelerează ritmul, se intensifică și într-un final se termină brusc, aproape violent, lăsându-te suspendat. Deși în vacanța de iarnă citesc carte după carte, de data asta am avut nevoie de o pauză. Am băut un ceai și n-am mai citit nimic o zi, am lăsat finalul cărții să se „consume” , la fel cum am simțit mereu că trebuie să se consume tristețea unui final neașteptat și în viața de zi cu zi.

Stilul lui Barnes, subtil și în același timp aproape uimitor de sincer, te duce din pagină în pagină fără să simți nevoia unei pauze, dar parcă nu te pregătește suficient pentru final, care îți pare previzibil, pentru ca apoi să te lovească în ultimele rânduri.

O carte frumoasă și elegantă, cu atenție la stil și cu doze bine potrivite de căldură, calm, ironie, umor și melancolie care dezvăluie un pic din misterele finalurilor, dar nu destul de mult cât să le strice farmecul.

 

“Rămășițele zilei” – o carte ca o seară regală la palat

Imaginați-vă că petreceți o seară într-un vechi palat britanic, savurați o ceașcă de ceai în cel mai fin porțelan în timp ce gustați cu o linguriță din argint, perfect lustruită, dintr-o tartă de mere delicioasă. Majordomul stă discret la câțiva pași în spate, cât să știți că este acolo în caz de nevoie, dar să nu care cumva să vă deranjeze. Continue reading “Rămășițele zilei” – o carte ca o seară regală la palat

O carte ca un stand-up comedy. Prelungit.

Weekendul ăsta vine după o săptămână turbată, așa că l-am început vineri seara cu o poftă nebună de râs și cu lansarea cărții Simonei Tache și a lui Mihai Radu, „Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor”, de la Editura Trei. S-a citit și s-a râs la lansare, simultan. La coada de autografe, se mai auzea când și când cineva care izbucnea în hohote de râs, cu ochii în carte. Fix ce-mi doream pentru weekend. Continue reading O carte ca un stand-up comedy. Prelungit.

Cum mi-am petrecut cea mai lungă “Sâmbătă” cu Ian McEwan

Mai precis, “Sâmbăta” de care vorbesc a durat vreo 14 dimineți, vreo 6 – 7 seri și cam 120 de stații de metrou – nu m-am plictisit nicio secundă în tot acest timp, deși romanul are un ritm destul de lent în primele câteva sute de pagini.

Continue reading Cum mi-am petrecut cea mai lungă “Sâmbătă” cu Ian McEwan