Tag Archives: de citit

Persepolis, o carte care nu te lasă să te oprești din citit

Știu că aveți o listă gigantică de cărți de citit, poate chiar una care tot crește de la o zi la alta. Sigur ați ghicit, și eu la fel. Dacă pe undeva pe acolo aveți și Persepolis, urcați-o în mai sus în ordinea de citit. Dacă nu, puneți-o direct în “următoarele trei”. Atât de tare mi-a plăcut! Nu știu de ce am amânat-o atât, deși era în plan de prea multă vreme. Poate c-a fost o amestecătură de “pom lăudat” (tot auzeam de cartea asta, numa’ de bine), cu ceva lene (e voluminoasă și greu de cărat după mine pe autobuz/metrou), cu ceva scepticism referitor la comic books (n-am fost niciodată o pasionată).

În plus, primele câteva zeci de pagini n-au fost chiar promițătoare, cred că am adormit vreo 5 seri la rând fără să reușesc să ajung la pagina 50.  Așa că mi-am luat inima-n dinți într-o zi, pur întâmplător era una de concediu și, cum ar titra ziarele de scandal dac-ar scrie despre cărți – “Incredibil! A apărut cartea care nu te lasă să o lași jos”. M-am așezat în fotoliul meu de citit un ceainic plin, am început din nou de la prima pagină și nu m-am mai ridicat până n-am terminat-o.

Continue reading Persepolis, o carte care nu te lasă să te oprești din citit

Cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am citit-o în ultima vreme

Este din  “Cei care pleacă și cei care rămân”, al treilea volum al Tetralogiei Napolitane, de Elena Ferrante. Nu mă așteptam să găsesc combinația asta de gingășie și violență într-o declarație de dragoste din cartea asta, dar este unul dintre cele mai intense și, în același timp, mai înduioșătoare fragmente despre dragoste pe care le-am întâlnit de ceva vreme încoace.

[*spoiler alert* Dacă citiți Tetralogia Napolitană și încă nu ați trecut de pagina 200 din volumul 3, poate e bine să vă opriți aici, dacă vreți să vă bucurați de scenă la momentul ei.]

Continue reading Cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am citit-o în ultima vreme

Arhitectura unui sfârșit în 100 de pagini

M-au fascinat mereu sfârșiturile, de orice fel ar fi ele, parcă nu le cuprind niciodată cu totul și nu reușesc să deslușesc complet tristețea pe care o lasă în urmă, uneori de o intensitate aproape incredibilă. Așa că “Sentimentul unui sfârșit” era de ceva vreme pe lista mea de citit, dar parcă o amânam mereu, mi se părea că trebuie să am o anumite stare și să fiu cumva la ceva distanță de un sfârșit în viața mea ca să o pot înțelege și savura așa cum trebuie. Vacanța de Crăciun cu zilele ei leneșe și liniștite a fost perfectă pentru că am citit cartea lui Barnes într-o stare de echilibru care m-a ajutat s-o savurez pe îndelete.

Cartea e ca un sfârșit disecat în bucățele mici și multe, gata să fie analizate la microscop: începe blând și ușor, te păcălește cu sentimentul că totul e simplu și încet-încet, pe măsură ce povestea accelerează ritmul, se intensifică și într-un final se termină brusc, aproape violent, lăsându-te suspendat. Deși în vacanța de iarnă citesc carte după carte, de data asta am avut nevoie de o pauză. Am băut un ceai și n-am mai citit nimic o zi, am lăsat finalul cărții să se „consume” , la fel cum am simțit mereu că trebuie să se consume tristețea unui final neașteptat și în viața de zi cu zi.

Stilul lui Barnes, subtil și în același timp aproape uimitor de sincer, te duce din pagină în pagină fără să simți nevoia unei pauze, dar parcă nu te pregătește suficient pentru final, care îți pare previzibil, pentru ca apoi să te lovească în ultimele rânduri.

O carte frumoasă și elegantă, cu atenție la stil și cu doze bine potrivite de căldură, calm, ironie, umor și melancolie care dezvăluie un pic din misterele finalurilor, dar nu destul de mult cât să le strice farmecul.

 

Cum și de ce m-a “tras pe dreapta” cartea polițistului Marian Godină

Da, recunosc, Marian Godină m-a oprit vreo oră din ritmul meu obișnuit de duminică și m-a convins să îi citesc cartea. M-am apucat de ea din curiozitate amestecată cu senzația că oricum n-am prea mult de pierdut, e o carte de citit într-o oră.

Aș fi putut trăi liniștită și fără ea? Desigur, dar nici nu-mi pare rău că am citit-o pentru că:

  • Am râs o grămadă, uneori chiar în hohote. Nu-s situații de care n-ați mai auzit, dar multe dintre povești sunt ca bancurile bune: te fac să râzi ori de câte ori le auzi
  • Îți dă o doză de speranță naivă că oamenii obișnuiți, așa ca mine și ca tine, pot răsturna niște sisteme – mamut. Cu ceva noroc și o încăpățânare aprigă
  • Îți aduce aminte că uneori bunul simț te poate salva de o amendă. Ca și de multe alte lucruri rele pe lumea asta, așa că e bine să-l folosim mai des
  • Te lasă cu senzația că „binele învinge”. Dă-i snooze gândului ăla că “nu-i așa”, speranța e mereu mai bună la gust ca pesimismul

Și nu în ultimul rând, dacă în sfârșit mai apar prin topurile vânzărilor și alte cărți decât cele cu pornografie dezghizată (da, din alea cu 50 de umbre), merită să le dăm și lor o șansă.

Dacă aveți o oră liberă și i-o dați lui Godină, măcar bine dispuși tot ieșiți din toată afacerea, merită investiția minimă de timp, eu așa zic.

“Rămășițele zilei” – o carte ca o seară regală la palat

Imaginați-vă că petreceți o seară într-un vechi palat britanic, savurați o ceașcă de ceai în cel mai fin porțelan în timp ce gustați cu o linguriță din argint, perfect lustruită, dintr-o tartă de mere delicioasă. Majordomul stă discret la câțiva pași în spate, cât să știți că este acolo în caz de nevoie, dar să nu care cumva să vă deranjeze. Continue reading “Rămășițele zilei” – o carte ca o seară regală la palat

O carte ca un stand-up comedy. Prelungit.

Weekendul ăsta vine după o săptămână turbată, așa că l-am început vineri seara cu o poftă nebună de râs și cu lansarea cărții Simonei Tache și a lui Mihai Radu, „Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor”, de la Editura Trei. S-a citit și s-a râs la lansare, simultan. La coada de autografe, se mai auzea când și când cineva care izbucnea în hohote de râs, cu ochii în carte. Fix ce-mi doream pentru weekend. Continue reading O carte ca un stand-up comedy. Prelungit.

Cum i-aș ajuta pe copii să iubească cititul dacă aș fi Ministrul Educației de mâine

Acum câteva săptămâni, am văzut pe metrou un puști de vreo 8 – 9 ani citind absorbit dintr-o carte prea mare pentru mânuțele lui, abia, abia o ținea, dar nu-și lua ochii deloc de la ea. Lângă el, bunica lui, citea și ea la fel de absorbită. “Uite un puști al naibii de norocos!”, m-am gandit. Are cine să-l învețe să iubească cititul. Tot așa de norocoasă am fost și eu. Tot așa de norocoși ar putea fi toții copii noștri care merg la școală și intră în contact cu un profesor de română. Așa ar trebui să fie. Pentru că, sigur, e extrem de important să știi ce e ăla gen liric, roman realist, buildungsroman sau nuvela fantastică, dar e și mai important ca după ce ai citit un buildungsroman să vrei să te apuci și de al doilea, și de al treilea și tot așa. Dacă prima astfel de lectură nu ți-a plăcut deloc și ai citit-o doar pentru că trebuie, că te ceartă părinții sau profesorii, că iei notă mică și că te faci râs în fața clasei, ce șanse credeți că are copilul ăla să se apuce de bunăvoie și nesilit de nimeni de alt roman? Ați ghicit, aproape zero. Și uite așa ratează șansă să citească un roman care i-ar fi plăcut la nebunie, și al doilea, și al treilea. Uite așa ratează șansă să se îndrăgostească de citit, să înțeleagă importanța culturii într-o societate și să aibă peste niște zeci de ani o casă fără bibliotecă (nici fizică, nici virtuală). De la o primă lectură ratată. Nu-i păcat?
Dacă de mâine as ajunge Ministrul Educației, primele 2 măsuri pe care le-aș lua ar fi așa:

Continue reading Cum i-aș ajuta pe copii să iubească cititul dacă aș fi Ministrul Educației de mâine

Cum mi-am petrecut cea mai lungă “Sâmbătă” cu Ian McEwan

Mai precis, “Sâmbăta” de care vorbesc a durat vreo 14 dimineți, vreo 6 – 7 seri și cam 120 de stații de metrou – nu m-am plictisit nicio secundă în tot acest timp, deși romanul are un ritm destul de lent în primele câteva sute de pagini.

Continue reading Cum mi-am petrecut cea mai lungă “Sâmbătă” cu Ian McEwan

Brief sau 99 de chestii pe care, dacă le știi, e bine să ți le aduci aminte. Mereu.

Dacă ai avut sau încă mai ai ceva legături cu publicitatea și alte domenii creative (design, ilustrație, jurnalism, arhitectură și tot așa), Brief, cartea lui Sorin Trâncă îți va aduce aminte de ce. De ce îți place ce faci, de ce ideile tale nu s-au terminat (deși așa ți se pare câteodată), de ce unele lucruri pe care le-ai învățat la început de drum în publicitate sunt mereu valabile și mai ales, de ce merită să o iei mâine de la capăt, în lupta cu și pentru idei.

Nu te lăsa descurajat de mențiunea că este o carte pentru cei care se pregătesc să intre în publicitate sau sunt în primii doi ani – câteodată, indiferent de experiența în ani și ore de muncă, unele povești spuse altfel vor fi o infuzie binevenită de inspirație. Și îți vor reda senzația călătoriei până la Lună și înapoi pe care o aveai în primii ani. Și pe care este bine să o întreții și acum, și peste alți (mulți) ani.

În loc de încheiere, trei citate la care păstrez semne de carte:

“Finalul nu este pe monitor, ci în mințile unor oameni.”

“Râzi un pic mai mult decât îți vine.”

“Curiozitatea este cea mai la îndemână formă de inteligență.”