Tag Archives: recomandari carti

Persepolis, o carte care nu te lasă să te oprești din citit

Știu că aveți o listă gigantică de cărți de citit, poate chiar una care tot crește de la o zi la alta. Sigur ați ghicit, și eu la fel. Dacă pe undeva pe acolo aveți și Persepolis, urcați-o în mai sus în ordinea de citit. Dacă nu, puneți-o direct în “următoarele trei”. Atât de tare mi-a plăcut! Nu știu de ce am amânat-o atât, deși era în plan de prea multă vreme. Poate c-a fost o amestecătură de “pom lăudat” (tot auzeam de cartea asta, numa’ de bine), cu ceva lene (e voluminoasă și greu de cărat după mine pe autobuz/metrou), cu ceva scepticism referitor la comic books (n-am fost niciodată o pasionată).

În plus, primele câteva zeci de pagini n-au fost chiar promițătoare, cred că am adormit vreo 5 seri la rând fără să reușesc să ajung la pagina 50.  Așa că mi-am luat inima-n dinți într-o zi, pur întâmplător era una de concediu și, cum ar titra ziarele de scandal dac-ar scrie despre cărți – “Incredibil! A apărut cartea care nu te lasă să o lași jos”. M-am așezat în fotoliul meu de citit un ceainic plin, am început din nou de la prima pagină și nu m-am mai ridicat până n-am terminat-o.

Continue reading Persepolis, o carte care nu te lasă să te oprești din citit

Cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am citit-o în ultima vreme

Este din  “Cei care pleacă și cei care rămân”, al treilea volum al Tetralogiei Napolitane, de Elena Ferrante. Nu mă așteptam să găsesc combinația asta de gingășie și violență într-o declarație de dragoste din cartea asta, dar este unul dintre cele mai intense și, în același timp, mai înduioșătoare fragmente despre dragoste pe care le-am întâlnit de ceva vreme încoace.

[*spoiler alert* Dacă citiți Tetralogia Napolitană și încă nu ați trecut de pagina 200 din volumul 3, poate e bine să vă opriți aici, dacă vreți să vă bucurați de scenă la momentul ei.]

Continue reading Cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am citit-o în ultima vreme

Arhitectura unui sfârșit în 100 de pagini

M-au fascinat mereu sfârșiturile, de orice fel ar fi ele, parcă nu le cuprind niciodată cu totul și nu reușesc să deslușesc complet tristețea pe care o lasă în urmă, uneori de o intensitate aproape incredibilă. Așa că “Sentimentul unui sfârșit” era de ceva vreme pe lista mea de citit, dar parcă o amânam mereu, mi se părea că trebuie să am o anumite stare și să fiu cumva la ceva distanță de un sfârșit în viața mea ca să o pot înțelege și savura așa cum trebuie. Vacanța de Crăciun cu zilele ei leneșe și liniștite a fost perfectă pentru că am citit cartea lui Barnes într-o stare de echilibru care m-a ajutat s-o savurez pe îndelete.

Cartea e ca un sfârșit disecat în bucățele mici și multe, gata să fie analizate la microscop: începe blând și ușor, te păcălește cu sentimentul că totul e simplu și încet-încet, pe măsură ce povestea accelerează ritmul, se intensifică și într-un final se termină brusc, aproape violent, lăsându-te suspendat. Deși în vacanța de iarnă citesc carte după carte, de data asta am avut nevoie de o pauză. Am băut un ceai și n-am mai citit nimic o zi, am lăsat finalul cărții să se „consume” , la fel cum am simțit mereu că trebuie să se consume tristețea unui final neașteptat și în viața de zi cu zi.

Stilul lui Barnes, subtil și în același timp aproape uimitor de sincer, te duce din pagină în pagină fără să simți nevoia unei pauze, dar parcă nu te pregătește suficient pentru final, care îți pare previzibil, pentru ca apoi să te lovească în ultimele rânduri.

O carte frumoasă și elegantă, cu atenție la stil și cu doze bine potrivite de căldură, calm, ironie, umor și melancolie care dezvăluie un pic din misterele finalurilor, dar nu destul de mult cât să le strice farmecul.

 

“Me before you”/ “Înainte să te cunosc” – merită citită cartea?

Cu toată nebunia asta cu “Me before you” în toate feedurile de Facebook, n-avem cum să scap de tentație, mai ales că am o curiozitate soră cu nemărginitul. Prima dilemă: are rost să citesc cartea (mă așteptam să fie un chestiune siropoasă și previzibilă) sau mă uit direct la film?
Ca în 90% din cazuri, a câștigat cartea – am zis s-o încep și dacă mă plictisește teribil, renunț. Ei bine, da, a fost un sirop, dar nu dintre cele grețos de dulci și nu m-a făcut să o abandonez necitită. Să vă explic de ce. Fără mari pretenții literare și fără metafore sau simboluri ascunse, simplă și aproape la mintea cocoșului, cartea este însă foarte emoționată și te lasă totuși cu o întrebare de care nu mai poți să scapi. “Dacă aș fi în locului lui Will (personajul principal), aș accepta o viață de compromis?” N-am răspunsul, încă mă bântuie dilema. Mi-a plăcut inocența bine zugrăvită a Louisei (celălalt personaj principal), sinceritatea construirii unui personaj imperfect, cu defecte și scăpări, dar și felul în care cititorul este “pregătit” pentru sfârșit puțin câte puțin în fiecare capitol. Eu n-am avut cum să scap de spoilere pe Facebook, știam finalul dinainte să încep cartea, dar nu-mi pare rău că am citit-o, simt că mi s-a deschis o fereastră în profunzimile unei dileme morale la care nu prea mă gândisem.
Filmul? Sincer, m-a dezamăgit un pic. Știu că în mai puțin de două ore nu este timp să construiești toate personajele la fel de bine ca în carte și nici să redai toate scenele importante, dar mi se pare că scenariștii au eliminat câteva scene care dădeau un pic de substanță poveștii. Parcă au ales varianta mai superficială, mai comercială, mai facilă. Tot m-a emoționat, dar m-am bucurat că am citit cartea înainte. Ceea ce v-as recomanda și vouă, dacă nu vă cad prea greu la stomac cărțile romantice.
Acum m-am apucat de continuare, “After You” vă spun după ce o termin dacă merită. Sper să fie și asta de un sentimentalism digerabil. 🙂

“Rămășițele zilei” – o carte ca o seară regală la palat

Imaginați-vă că petreceți o seară într-un vechi palat britanic, savurați o ceașcă de ceai în cel mai fin porțelan în timp ce gustați cu o linguriță din argint, perfect lustruită, dintr-o tartă de mere delicioasă. Majordomul stă discret la câțiva pași în spate, cât să știți că este acolo în caz de nevoie, dar să nu care cumva să vă deranjeze. Continue reading “Rămășițele zilei” – o carte ca o seară regală la palat

O carte ca un stand-up comedy. Prelungit.

Weekendul ăsta vine după o săptămână turbată, așa că l-am început vineri seara cu o poftă nebună de râs și cu lansarea cărții Simonei Tache și a lui Mihai Radu, „Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor”, de la Editura Trei. S-a citit și s-a râs la lansare, simultan. La coada de autografe, se mai auzea când și când cineva care izbucnea în hohote de râs, cu ochii în carte. Fix ce-mi doream pentru weekend. Continue reading O carte ca un stand-up comedy. Prelungit.

Cum mi-am petrecut cea mai lungă “Sâmbătă” cu Ian McEwan

Mai precis, “Sâmbăta” de care vorbesc a durat vreo 14 dimineți, vreo 6 – 7 seri și cam 120 de stații de metrou – nu m-am plictisit nicio secundă în tot acest timp, deși romanul are un ritm destul de lent în primele câteva sute de pagini.

Continue reading Cum mi-am petrecut cea mai lungă “Sâmbătă” cu Ian McEwan