M-au fascinat mereu sfârșiturile, de orice fel ar fi ele, parcă nu le cuprind niciodată cu totul și nu reușesc să deslușesc complet tristețea pe care o lasă în urmă, uneori de o intensitate aproape incredibilă. Așa că “Sentimentul unui sfârșit” era de ceva vreme pe lista mea de citit, dar parcă o amânam mereu, mi se părea că trebuie să am o anumite stare și să fiu cumva la ceva distanță de un sfârșit în viața mea ca să o pot înțelege și savura așa cum trebuie. Vacanța de Crăciun cu zilele ei leneșe și liniștite a fost perfectă pentru că am citit cartea lui Barnes într-o stare de echilibru care m-a ajutat s-o savurez pe îndelete.

Cartea e ca un sfârșit disecat în bucățele mici și multe, gata să fie analizate la microscop: începe blând și ușor, te păcălește cu sentimentul că totul e simplu și încet-încet, pe măsură ce povestea accelerează ritmul, se intensifică și într-un final se termină brusc, aproape violent, lăsându-te suspendat. Deși în vacanța de iarnă citesc carte după carte, de data asta am avut nevoie de o pauză. Am băut un ceai și n-am mai citit nimic o zi, am lăsat finalul cărții să se „consume” , la fel cum am simțit mereu că trebuie să se consume tristețea unui final neașteptat și în viața de zi cu zi.

Stilul lui Barnes, subtil și în același timp aproape uimitor de sincer, te duce din pagină în pagină fără să simți nevoia unei pauze, dar parcă nu te pregătește suficient pentru final, care îți pare previzibil, pentru ca apoi să te lovească în ultimele rânduri.

O carte frumoasă și elegantă, cu atenție la stil și cu doze bine potrivite de căldură, calm, ironie, umor și melancolie care dezvăluie un pic din misterele finalurilor, dar nu destul de mult cât să le strice farmecul.