Category Archives: Ce (mai) citesc

Persepolis, o carte care nu te lasă să te oprești din citit

Ce (mai) citesc, , , , , ,

Știu că aveți o listă gigantică de cărți de citit, poate chiar una care tot crește de la o zi la alta. Sigur ați ghicit, și eu la fel. Dacă pe undeva pe acolo aveți și Persepolis, urcați-o în mai sus în ordinea de citit. Dacă nu, puneți-o direct în “următoarele trei”. Atât de tare mi-a plăcut! Nu știu de ce am amânat-o atât, deși era în plan de prea multă vreme. Poate c-a fost o amestecătură de “pom lăudat” (tot auzeam de cartea asta, numa’ de bine), cu ceva lene (e voluminoasă și greu de cărat după mine pe autobuz/metrou), cu ceva scepticism referitor la comic books (n-am fost niciodată o pasionată).

În plus, primele câteva zeci de pagini n-au fost chiar promițătoare, cred că am adormit vreo 5 seri la rând fără să reușesc să ajung la pagina 50.  Așa că mi-am luat inima-n dinți într-o zi, pur întâmplător era una de concediu și, cum ar titra ziarele de scandal dac-ar scrie despre cărți – “Incredibil! A apărut cartea care nu te lasă să o lași jos”. M-am așezat în fotoliul meu de citit un ceainic plin, am început din nou de la prima pagină și nu m-am mai ridicat până n-am terminat-o.

Continue reading Persepolis, o carte care nu te lasă să te oprești din citit →

Cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am citit-o în ultima vreme

Ce (mai) citesc, , , , , , , , , , ,

Este din  “Cei care pleacă și cei care rămân”, al treilea volum al Tetralogiei Napolitane, de Elena Ferrante. Nu mă așteptam să găsesc combinația asta de gingășie și violență într-o declarație de dragoste din cartea asta, dar este unul dintre cele mai intense și, în același timp, mai înduioșătoare fragmente despre dragoste pe care le-am întâlnit de ceva vreme încoace.

[*spoiler alert* Dacă citiți Tetralogia Napolitană și încă nu ați trecut de pagina 200 din volumul 3, poate e bine să vă opriți aici, dacă vreți să vă bucurați de scenă la momentul ei.]

Continue reading Cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am citit-o în ultima vreme →

Arhitectura unui sfârșit în 100 de pagini

Ce (mai) citesc, , , , , ,

M-au fascinat mereu sfârșiturile, de orice fel ar fi ele, parcă nu le cuprind niciodată cu totul și nu reușesc să deslușesc complet tristețea pe care o lasă în urmă, uneori de o intensitate aproape incredibilă. Așa că “Sentimentul unui sfârșit” era de ceva vreme pe lista mea de citit, dar parcă o amânam mereu, mi se părea că trebuie să am o anumite stare și să fiu cumva la ceva distanță de un sfârșit în viața mea ca să o pot înțelege și savura așa cum trebuie. Vacanța de Crăciun cu zilele ei leneșe și liniștite a fost perfectă pentru că am citit cartea lui Barnes într-o stare de echilibru care m-a ajutat s-o savurez pe îndelete.

Cartea e ca un sfârșit disecat în bucățele mici și multe, gata să fie analizate la microscop: începe blând și ușor, te păcălește cu sentimentul că totul e simplu și încet-încet, pe măsură ce povestea accelerează ritmul, se intensifică și într-un final se termină brusc, aproape violent, lăsându-te suspendat. Deși în vacanța de iarnă citesc carte după carte, de data asta am avut nevoie de o pauză. Am băut un ceai și n-am mai citit nimic o zi, am lăsat finalul cărții să se „consume” , la fel cum am simțit mereu că trebuie să se consume tristețea unui final neașteptat și în viața de zi cu zi.

Stilul lui Barnes, subtil și în același timp aproape uimitor de sincer, te duce din pagină în pagină fără să simți nevoia unei pauze, dar parcă nu te pregătește suficient pentru final, care îți pare previzibil, pentru ca apoi să te lovească în ultimele rânduri.

O carte frumoasă și elegantă, cu atenție la stil și cu doze bine potrivite de căldură, calm, ironie, umor și melancolie care dezvăluie un pic din misterele finalurilor, dar nu destul de mult cât să le strice farmecul.

 

Două cărți proaste, dar bune pentru vacanță

Ce (mai) citesc, , , , , ,

Știți voi zilele alea leneșe din vacanța de iarnă, între Crăciun și Anul Nou, când totul pare amorțit și este momentul perfect de stat în casă și citit carte după carte?  Ei bine, eu cam asta fac în fiecare iarnă. Îmi pusesem deoparte un teanc bunicel de cărți pentru vacanță printre care și “Oamenii fericiți citesc și beau cafea” – am cumpărat-o sperând la o poveste frumoasă, că doar titlul era promițător. Ei bine, a fost o poveste draguță, că nu pot să-i zic frumoasă (e prea mult), ușoară și plină de clișee, dar bună pentru o zi de vacanță în care ai chef de o baie leneșă pentru creier, sau brainwashing, cum zic americanii.

Este o poveste de dragoste, destul de previzibilă, dar scrisă într-un ritm suficient de rapid să te țină în priză, se citește în vreo câteva ore și are câteva momente-supriză, care te ajută să nu o lași din mână până nu e gata (că dacă o lași, e posibil să nu o mai iei la loc).

Dacă aș fi văzut continuarea ei pe raftul librăriei fără să știu nimic despre ea, nici nu-mi trecea prin cap să o cumpăr, după titlul de carte motivațională care nu face doi bani  – “Viața e ușoară, nu-ți face griji”. Dar pentru că încă nu citisem prima parte, și-s curioasă de continuări, am luat-o și pe asta. Dincolo de faptul că titlul pare a fi tras la sorți pentru cartea asta, că n-am văzut mare legătură cu povestea, cartea nu-i mai bună ca prima, dar parcă e mai aglomerată cu întâmplări și nu simți la fel de tare că ai citit o poveste de 10 pagini lungită în 200. Altfel, sfârșitul îmi era clar din primul capitol, dar v-am zis, era vacanță, îmi era lene, n-aveam chef de cărți complicate, așa că am terminat-o și pe asta.

Citiți-le și voi dacă aveți chef de o zi în care să-i dați creierului o pauză sau dacă aveți poftă de o evadare din gândurile voastre. Altfel n-are de ce să vă pară rău dacă nu le citiți.

“Me before you”/ “Înainte să te cunosc” – merită citită cartea?

Ce (mai) citesc, , , , ,

Cu toată nebunia asta cu “Me before you” în toate feedurile de Facebook, n-avem cum să scap de tentație, mai ales că am o curiozitate soră cu nemărginitul. Prima dilemă: are rost să citesc cartea (mă așteptam să fie un chestiune siropoasă și previzibilă) sau mă uit direct la film?
Ca în 90% din cazuri, a câștigat cartea – am zis s-o încep și dacă mă plictisește teribil, renunț. Ei bine, da, a fost un sirop, dar nu dintre cele grețos de dulci și nu m-a făcut să o abandonez necitită. Să vă explic de ce. Fără mari pretenții literare și fără metafore sau simboluri ascunse, simplă și aproape la mintea cocoșului, cartea este însă foarte emoționată și te lasă totuși cu o întrebare de care nu mai poți să scapi. “Dacă aș fi în locului lui Will (personajul principal), aș accepta o viață de compromis?” N-am răspunsul, încă mă bântuie dilema. Mi-a plăcut inocența bine zugrăvită a Louisei (celălalt personaj principal), sinceritatea construirii unui personaj imperfect, cu defecte și scăpări, dar și felul în care cititorul este “pregătit” pentru sfârșit puțin câte puțin în fiecare capitol. Eu n-am avut cum să scap de spoilere pe Facebook, știam finalul dinainte să încep cartea, dar nu-mi pare rău că am citit-o, simt că mi s-a deschis o fereastră în profunzimile unei dileme morale la care nu prea mă gândisem.
Filmul? Sincer, m-a dezamăgit un pic. Știu că în mai puțin de două ore nu este timp să construiești toate personajele la fel de bine ca în carte și nici să redai toate scenele importante, dar mi se pare că scenariștii au eliminat câteva scene care dădeau un pic de substanță poveștii. Parcă au ales varianta mai superficială, mai comercială, mai facilă. Tot m-a emoționat, dar m-am bucurat că am citit cartea înainte. Ceea ce v-as recomanda și vouă, dacă nu vă cad prea greu la stomac cărțile romantice.
Acum m-am apucat de continuare, “After You” vă spun după ce o termin dacă merită. Sper să fie și asta de un sentimentalism digerabil. 🙂

Paradoxul bibliotecilor mari sau cum mi s-a dus naibii cel mai mare vis legat de cărți

Ce (mai) citesc, , , ,

Am visat mereu să am o bibliotecă gigantică, cu multe, multe cărți, așa cum probabil ați visat și voi. Așa cum visează orice șoarece de bibliotecă veritabil. Și uite că visul ăsta mi s-a cam împlinit, un pic altfel decât îmi imaginam, dar nah, s-a întâmplat. Am la dispoziție în orice moment din zi milioane de cărți. Ba mai mult, le am cum mine peste tot, pot să deschid orice carte am chef în mai puțin de 1 minut. Și culmea e că n-o fac. Că deși am o grămadă de cărți pe care abia aștept să le citesc la îndemână, timpul meu de citit e fix la fel de puțin (oricât ar fi mi s-ar părea puțin, știu, dar pe bune că e sub limita acceptabilă 😛 ). Așa că degeaba am mereu ce să citesc că n-am când. Așa s-a dus naibii visul meu cu biblioteca uriașă. Mi l-am împlinit cu 8,99 dolari pe lună, cât costă un abonament la Scribd, un fel de Netflix pentru cărți, cum îi zice toată lumea. Continue reading Paradoxul bibliotecilor mari sau cum mi s-a dus naibii cel mai mare vis legat de cărți →

O dezamăgire în haine regale

Ce (mai) citesc, , , ,

Să stabilim de la bun început: nu cred că ești vreodată prea în vârstă pentru o poveste bună de copii, dar cred că un basm bine ales poate ține locul unei ședințe de psihoterapie și că, într-o formă sau alta, toți regăsim poveștile care ne-au marcat copilăria în cărțile pe care le citim mai târziu. Din toate aceste motive și din multe altele ce țin de nostalgii și speranțe, mai citesc din când în când câte-o carte de povești. Ei bine, “Poveștile unei regine”, cartea Reginei Elisabeta a României (sau Carmen Sylva, după pseudonimul literar), îmi făcea cu ochiul de multă vreme. Mă așteptam la niște povești fermecătoare, iscusit scrise, numai bune de visat cu ochii deșchiși într-o zi de duminică, că doar era o carte de povești, nu?

Doar că, deși m-am străduit din răsputeri să-mi placă, deși nu m-am lăsat nici după prima poveste, nici după a doua, deși am încercat să-mi găsesc refugiu în morala de final, să caut semnificații ascunse sau să-mi imaginez în detaliu fiecare scenă, tot am fost dezamăgită. Parcă nu construiește universuri destul de puternice cât să te tragă înăuntru, nu te prinde și nu te face să te îndrăgostești de personaje. Morala finală iese la iveală ușor din primele rânduri și face multe dintre povești greu de dus până la capăt.

“Robia Peleșului” este singura poveste care m-a captivat, mai degrabă prin metafore și stil decât prin poveste. Este cea mai lungă din carte, însă este atât de frumos scrisă încât pare pictată, cuvânt cu cuvânt. Este așa cum îmi imaginam că va fi toată cartea.  Este povestea care a “salvat” cartea și o ține departe de lista mea de “cărți care mi-au pierdut timpul”.

Cum și de ce m-a “tras pe dreapta” cartea polițistului Marian Godină

Ce (mai) citesc, , , , , , ,

Da, recunosc, Marian Godină m-a oprit vreo oră din ritmul meu obișnuit de duminică și m-a convins să îi citesc cartea. M-am apucat de ea din curiozitate amestecată cu senzația că oricum n-am prea mult de pierdut, e o carte de citit într-o oră.

Aș fi putut trăi liniștită și fără ea? Desigur, dar nici nu-mi pare rău că am citit-o pentru că:

  • Am râs o grămadă, uneori chiar în hohote. Nu-s situații de care n-ați mai auzit, dar multe dintre povești sunt ca bancurile bune: te fac să râzi ori de câte ori le auzi
  • Îți dă o doză de speranță naivă că oamenii obișnuiți, așa ca mine și ca tine, pot răsturna niște sisteme – mamut. Cu ceva noroc și o încăpățânare aprigă
  • Îți aduce aminte că uneori bunul simț te poate salva de o amendă. Ca și de multe alte lucruri rele pe lumea asta, așa că e bine să-l folosim mai des
  • Te lasă cu senzația că „binele învinge”. Dă-i snooze gândului ăla că “nu-i așa”, speranța e mereu mai bună la gust ca pesimismul

Și nu în ultimul rând, dacă în sfârșit mai apar prin topurile vânzărilor și alte cărți decât cele cu pornografie dezghizată (da, din alea cu 50 de umbre), merită să le dăm și lor o șansă.

Dacă aveți o oră liberă și i-o dați lui Godină, măcar bine dispuși tot ieșiți din toată afacerea, merită investiția minimă de timp, eu așa zic.

“Rămășițele zilei” – o carte ca o seară regală la palat

Ce (mai) citesc, , , , ,

Imaginați-vă că petreceți o seară într-un vechi palat britanic, savurați o ceașcă de ceai în cel mai fin porțelan în timp ce gustați cu o linguriță din argint, perfect lustruită, dintr-o tartă de mere delicioasă. Majordomul stă discret la câțiva pași în spate, cât să știți că este acolo în caz de nevoie, dar să nu care cumva să vă deranjeze. Continue reading “Rămășițele zilei” – o carte ca o seară regală la palat →

O carte ca un stand-up comedy. Prelungit.

Ce (mai) citesc, , , , , , , , ,

Weekendul ăsta vine după o săptămână turbată, așa că l-am început vineri seara cu o poftă nebună de râs și cu lansarea cărții Simonei Tache și a lui Mihai Radu, „Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor”, de la Editura Trei. S-a citit și s-a râs la lansare, simultan. La coada de autografe, se mai auzea când și când cineva care izbucnea în hohote de râs, cu ochii în carte. Fix ce-mi doream pentru weekend. Continue reading O carte ca un stand-up comedy. Prelungit. →