Să stabilim de la bun început: nu cred că ești vreodată prea în vârstă pentru o poveste bună de copii, dar cred că un basm bine ales poate ține locul unei ședințe de psihoterapie și că, într-o formă sau alta, toți regăsim poveștile care ne-au marcat copilăria în cărțile pe care le citim mai târziu. Din toate aceste motive și din multe altele ce țin de nostalgii și speranțe, mai citesc din când în când câte-o carte de povești. Ei bine, “Poveștile unei regine”, cartea Reginei Elisabeta a României (sau Carmen Sylva, după pseudonimul literar), îmi făcea cu ochiul de multă vreme. Mă așteptam la niște povești fermecătoare, iscusit scrise, numai bune de visat cu ochii deșchiși într-o zi de duminică, că doar era o carte de povești, nu?

Doar că, deși m-am străduit din răsputeri să-mi placă, deși nu m-am lăsat nici după prima poveste, nici după a doua, deși am încercat să-mi găsesc refugiu în morala de final, să caut semnificații ascunse sau să-mi imaginez în detaliu fiecare scenă, tot am fost dezamăgită. Parcă nu construiește universuri destul de puternice cât să te tragă înăuntru, nu te prinde și nu te face să te îndrăgostești de personaje. Morala finală iese la iveală ușor din primele rânduri și face multe dintre povești greu de dus până la capăt.

“Robia Peleșului” este singura poveste care m-a captivat, mai degrabă prin metafore și stil decât prin poveste. Este cea mai lungă din carte, însă este atât de frumos scrisă încât pare pictată, cuvânt cu cuvânt. Este așa cum îmi imaginam că va fi toată cartea.  Este povestea care a “salvat” cartea și o ține departe de lista mea de “cărți care mi-au pierdut timpul”.